De câte ori simţim nevoia să ştim sigur că vom reuşi, că un eveniment va decurge într-un anumit fel şi că se va termina cu bine pentru noi. Când conştientizăm această nevoie apare, aproape imediat, nesiguranţa, îngrijorarea, anxietate. Dar dacă… şi scenariile negative şi chiar catastrofale, încep să prindă contur. Şi cu cât le lăsăm să se ţese, cu atât ele ne acaparează şi mai mult şi culmea… devin mai credibile. Atunci, începem să căutăm modalităţi de a ne asigura că totul va fi în regulă.

Nimic rău în asta, veţi spune, atâta timp cât rămânem eficienţi în a ne realiza sarcinile de serviciu, în a organiza un eveniment, în a educa propriul copil cât mai bine etc. Dar dacă anxietatea creşte prea mult, atunci creşte şi nevoia de control. Nu mai avem încredere în capacitatea noastră de a duce lucrurile la bun sfârşit. La cea mai mică dificultate apărută sau la cel mai mic aspect care nu funcţionează cum trebuie, devenim furioşi pe noi înşine sau pe ceilalţi.

Revenim de nenumărate ori asupra unei sarcini deşi, ceea ce îmbunătăţim este prea puţin în raport cu efortul, ridicăm tonul către colaboratori, devenim despotici cu subalternii sau cu partenerul de viaţă, controlăm copilul şi îl atenţionăm la orice greşeală, până când îi sufocăm încrederea de a mai acţiona, de a mai avea iniţiative. Ce se află sub toate aceste atitudini? Teama noastră de imprevizibil, teama noastră de a pierde control.

Sigur că, de cele mai multe ori, atunci când acţionăm, efectele sunt previzibile şi asta ne asigură un anumit confort în raporturile cu lumea. Ne trezim dimineaţa şi lucrurile sunt, de cele mai multe ori, aşa cum le-am lăsat seara. Când deschidem robinetul, apa curge aşa cum ştiam, nu ţâşneşte pe pereţi, cafetiera încă funcţionează, parcurgem drumul spre serviciu în timpul obişnuit etc. Rutina ne dă siguranţa că totul merge bine. Dar, a provoca noul şi a întâmpina imprevizibilul, a crea şi a valorifica oportunităţile înseamnă a ne dezvolta, a progresa, a deveni fiinţe mai complexe, cu posibilităţi mai mari de adaptare la mediul socio-cultural. Aceasta însă, implică asumarea riscului schimbării, riscului ieşirii din rutină.

Câteodată ieşim din rutină prin forţa împrejurărilor. Pierdem lucruri câştigate, n e pierdem serviciul, ne afectează o despărţire sau o boală. Niciodată nu avem siguranţa că numai lucruri bune se vor întâmpla.

Atunci, cum să nu ne temem de schimbare, de pierderea controlului? Imprevizibilul apare inevitabil, schimbarea este în firea acestei lumi. Nu putem fi absolut siguri, absolut în control. Nu există stabilitate absolută decât într-o lume îngheţată, moartă. Ceea ce poate să ne dea încredere că vom face faţă sau, mai mult, că vom transforma dificultăţile în oportunităţi, sunt resursele noaste.

Să ne conştientizăm deci, calităţile: inteligenţa noastră (care, atâta câtă este, folosită eficient, răspunde nevoilor noastre), aptitudinile (de care extrem, extrem de puţini oameni sunt cu adevărat lipsiţi) răbdare, curajul, perseverenţa, seriozitatea, creativitatea, hărnicia, atenţia, puterea de concentrare (pe care dacă le-am dovedit o singură dată în viaţă, putem să le exersăm, ori de câte ori avem nevoie) capacitatea de a negocia, generozitatea, corectitudinea, respectul, încrederea, tactul, loialitatea, altruismul (pe care, dacă le-am manifestat cât de puţin, putem să le reiterăm, spre a ne îmbunătăţi relaţiile cu ceilalţi sau pentru a crea noi relaţii, de care să beneficiem reciproc).

Acestea şi multe alte calităţi devin resursele pe care le activăm, pentru a rezolva problemele care apar în viaţa profesională, în viaţa socială, familială sau personală. Ele ne dau încredere în noi şi în reuşitele noastre, ele ne asigură, nu de faptul că lumea va fi previzibilă (pretenţie absurdă în condiţiile în care nu suntem Dumnezeu) şi controlabilă pentru noi, ci de faptul că, dacă acţionăm utilizându-le, ne creştem probabilitatea de a rezolva problemele. Iar în viaţă, câştigători nu sunt cei lipsiţi de dificultăţi ci cei care devin puternici învingându-le.

Deşi păianjenul este pentru mulţi o fiinţă atavică, întotdeauna i-am admirat tenacitatea cu care îşi ţese pânza. Nu există nici o garanţie a durabilităţii acestei munci. O picatură de apă sau un minuscul corp străin, pot oricând să distrugă delicata casă. Dar arhitectul păianjen o reface cu şi mai mulă măiestrie. Dacă el, o fiinţă primitivă, are atâta promptitudine şi eficienţă în a-şi remodela pânza, cum noi oamenii, fiinţe atât de complexe, nu am avea resurse să ne remodelăm viaţa?