„Nu trebuie să deformezi, pornești de la inform și formezi”

G.Braque

Se spune că, sub efectul mescalinei, subiecţii experimentelor psihologice văd sunete şi aud culori. Dar şi în percepţia obişnuită se întâmplă lucrul acesta. Există sunete catifelate sau suprafeţe ale căror reflexe nu lasă nici o îndoiala asupra calităţilor lor tactile. Albastrul ne dă senzaţia de frig, iar roşul şi oranjul sunt indisociabile senzaţiei de căldura. Vedem rigiditatea şi răceala metalului, moliciunea şi căldura trupului celuilalt. Ceea ce psihologii au numit sinestezie nu este un eveniment excepţional, ci o caracteristică normală a percepţiei.

Faţa nevăzută a obiectelor este imediat subînţeleasă, completată printr-o iradiere corporala, de care conştiinţa nu este responsabilă sau mai bine spus, în momentul percepţiei, obiectele sunt actualizate pe baza unor modele sintetice, faţă de care conştiinţa este pasivă.

Dacă privim un cub, explică Husserl în Meditaţii carteziene (Edmund Husserl, Meditaţii carteziene, Editura Humanitas, Bucureşti 1994), noi îl percepem dintr-o dată, în întregime, ca obiect în spaţiu, nu percepem doar feţele sale efectiv expuse vederii. Aceasta înseamnă că, fără ca noi să fim conştienţi de acest fapt, actul perceptiv a „completat” părţile invizibile în fapt.

Completarea implicită a părţilor lipsă ale obiectului este indispensabilă oricărui act perceptiv. Astfel, noi nu percepem marginea laterală a uşii ci percepem, de la început, uşa întredeschisă, folosindu-ne de ea fără să gândim faptul că, doar marginea laterală este vizibilă.

În psihologia gestaltistă acest fenomen este teoretizat sub forma legilor percepţiei care sunt o detaliere succintă a principiului mai general care spune că, în percepţie, întregul este altceva decât suma părţilor, că forma este fundamentală.